Cu lanțul de gât (1)

June 8th, 2010

Uneori ne punem singuri câte un lanț de gât. Destul de gros, înnodat bine, ba chiar ținut cu grijă să nu-l pierdem, să nu se strice, să nu se rupă. Ne trebuie. Cum la ce? Ca să ne priponim cu el de-un loc, de-un lucru, de-un sentiment, de-o grijă, de un grup, de ce găsim. De familiar. De relele pe care le cunoaștem, de rănile cu care ne-am obișnuit, de problemele cărora le știm deja soluția sau cărora am încetat demult să le mai căutăm una. De binele pe care îl cunoaștem, călduț, plăcut, adormitor.

Ne-am făcut lanțul doar atât de lung cât abia să n-atingem Necunoscutul și credem că îl ținem astfel la distanță. În interiorul cercului familiar ne legănăm în lanț și adormim visând frumos. Uneori trebuie multă energie doar ca să nu te trezești din vis.

Necunoscutul e însă odihnit. Obosiți suntem doar noi. Și lanțul apasă.