Fereastra conversației

December 7th, 2010

Conversația e o activitate fascinantă tinzând deseori către un comic irezistibil. Nu atât din cauza conținutului ca atare, cât din cauza convingerii profund înrădăcinate și încă și mai profund greșite a participanților că e un exercițiu eficient de comunicare bidirecțională a ideilor. Ceea ce reușește conversația e mai degrabă un fel de asociere temporară pe urma unei idei. Cu mențiunea că ideea cu pricina se dovedește de multe ori a nu fi ceea ce părea, sau a fi în fapt două idei diferite. Iar asocierea e de multe ori foarte hazardată cu rezultatul mai aproape de un hei-rup în gloată decât de o urmărire cât de cât organizată.

Banal, dar într-o conversație, problema principală sunt cuvintele (ha, cine-ar fi crezut). Parafrazând o formulare clasică, cuvintele sunt acel element comun care ne dezbină. Fiind ele considerate esența conversației, nu-i de mirare ce harababură iese.

Cuvintele sunt până la urmă simple forme goale pe care fiecare dintre noi le umple cu propria înțelegere. Cu cât forma e mai complexă, cu atât variațiunile de umplere sunt mai mari și deci rezultatul comunicării conversaționale e mai puțin previzibil. Iar pentru ca lucrurile să fie și mai abramburistice, forma însăși e o simplă convenție culturală și nici măcar aceasta nu scapă de deformările proprii fiecărui individ. În consecință, a reuși să comunici fix și precis ceea ce e în mintea ta e un exercițiu complex de a alege forma care acomodează conținutul cel mai bine, e în același timp recunoscută ca atare de partenerul de discuție și în plus există în cultura comună. Asta doar așa, ca elemente principale.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când vorbesc cu cineva adaptez discursul la persoana cu pricina. Nu doar formal, la nivel de construcție a frazei, ci cât mai în profunzime, la nivel de semnificație a cuvintelor. Mai mult decât o formă de a transmite idei (pentru care nu mi se pare foarte adecvată precum ziceam), conversația din punctul meu de vedere e o minusculă fereastră către o altă înțelegere a lumii. Iar cum vederea cu pricina trece fix prin ceea ce toarnă în formele-cuvinte interlocutorul, încerc pe cât posibil să aflu cam ce e acel ceva. Surprinzător, dar de cele mai multe ori îmi și reușește. Atâta doar că priveliștea rezultată e de multe ori plicticoasă până la exasperare. Ca să nu zică nimeni că n-a știut.