Cu ce să dăm în educație

October 13th, 2010

Spuneam anterior că dacă dai cu bani în oameni, îi vor cheltui, dar nu exact pe ceea ce crezi tu. Sau în orice caz, nu cu efectul pe care ți-l doreai. În cazul sistemelor publice de educație, o întreagă cohortă de cercetători au tot studiat fix  simplificarea aceasta: performanța elevilor ca funcție banală de resurse îngropate în sistem. Cu rezultatul destul de net că peste un anumit nivel nu e nici o legătură între câți bani cheltui cu educația și ce performanțe ai. În schimb, e o foarte mare legătură între anumite caracteristici ale sistemului de educație și performanța obținută.  Hm, așa-i în cercetare: muncești 20 de ani ca să obții dovezi pentru evidență: nu contează ce bani cheltui, ci în ce mod și cu cine. Dar dacă tot a fost atâta muncă, hai să vedem care sunt caracteristicile unui sistem educațional performant.

Într-un studiu din 2001, Ludger Wößmann a comparat o serie de sisteme educaționale din întreaga lume, a compensat pentru a aduce totul la ceva comparabil, a văzut că diferențele de finanțare nu explică nimic, a săpat mai adânc și-a obținut o listă de caracteristici ale unui sistem educațional performant: în esență motivare (atât a școlilor ca instituții cât și a profesorilor și elevilor) combinată cu puterea de decizie necesară și în același timp restrângerea tentațiilor și a conflictelor de interese. Cheia sta în centralizarea anumitor elemente (de exemplu examene centralizate, mecanisme de control ale programei și alocării fondurilor) și descentralizarea altora la nivelul școlilor (angajarea personalului, stabilirea modului de desfășurare a educației) sau chiar a profesorilor (alegerea metodelor de predare). De asemenea, sunt benefice evaluări periodice ale performanței elevilor, deschiderea competiției din partea școlilor private, implicarea părinților în alegerea școlii și în tot procesul educațional, delegarea sarcinilor administrative și privind finanțarea către un nivel intermediar administrativ, limitarea influenței asociațiilor și uniunilor profesorilor asupra deciziilor privind resursele și chiar programa de învățământ.

Cam asta ar fi o listă cât de cât completă, dar ce înseamnă ea de fapt? Ideile sunt totuși simple: competiția și evaluarea centralizată periodică sunt morcovi (sau bice, cum preferați) eficienți pentru perfecționare. Evaluarea ca să fie eficientă e mai bine separată de cei evaluați. Performanța poate fi îmbunătățită doar prin îmbunătățiri la nivel individual - care nu se pot face decât strict de cei implicați care trebuie deci să aibă această responsabilitate care vine cu libertatea și puterea de decizie asupra a ce vor să schimbe în fiecare caz concret. În același timp, trebuie să aibă și timpul necesar și interesul centrat pe aceasta - motiv pentru care e logic să fie degrevați de sarcinile administrative. Pentru a crește performanțele elevilor individuali, cei mai în măsură să ia deciziile corecte sunt profesorii - fiecare la clasa lui - și părinții. Pe de altă parte uniunile și asociațiile profesorale luptă în mod logic pentru scopurile și avantajele profesorilor, nu cele ale elevilor în mod direct - deci n-au de ce să fie implicate de exemplu în stabilirea programei.

Trăgând linie, îmi pare că totul se poate rezuma în asumarea responsabilităților la nivel individual (părinți, elevi, profesori) și retragerea statului din rolul de șef central în cel de simplu evaluator și administrator de resurse (dar nu finanțator direct, ci administrator conform rezultatelor evaluărilor și ale preferințelor exprimate de părinți și elevi prin alegerea școlilor respective). Întrebarea e: cine vrea așa ceva?