Utilitatea timpului

February 11th, 2011

Am senzația că tocmai ce mi-am complicat opțiunile viitoare. Deși e foarte posibil să-mi fi clarificat doar complicațiile care erau acolo dintotdeauna. Că nu degeaba am tot găsit soluții de a eluda angajarea clasică de la 9 la 18 cu pauză de prânz și socializare impusă în timpul liber. Dar să nu deviez.

Timpul nostru, în sine, are valoare maximă pentru noi înșine și apropiată de zero pentru ceilalți. Cum nimeni nu poate nici primi nici fura pentru uzul propriu o oră măcar din timpul altuia, nici nu-și bate nimeni capul cu așa ceva. Totuși, majoritatea lumii își vinde timpul personal sau mai bine zis utilitatea acestuia. Tranzacția se numește angajare.

Angajarea presupune în esență un schimb de timp pentru bani și nimic mai mult: în schimbul unei sume de bani plătite la sfârșitul lunii, angajatorul dispune de un anumit interval din timpul angajatului. Sau dispune de angajat pentru un anumit timp. Dacă vă sună aproape de sclavie, nu vă impacientați: sună corect.

Evident, angajatorului nu-i trebuie în fapt o găleată de timp ca atare, chiar de ar putea să o primească. Ceea ce-i trebuie e valoarea pe care o poate obține din timpul cumpărat, iar salariul reprezintă o estimare a acesteia. Valoarea însă e definită strict prin prisma utilității pentru angajator. În schimbul salariului, angajatul renunță la dreptul de a decide care este în fapt utilitatea timpului propriu. Cel care decide este acum angajatorul, care are tot interesul să extragă maximum de valoare pentru sine din timpul achiziționat. Din angajatul achiziționat.

Desigur că din punct de vedere al eficienței, pentru a extrage valoarea maximă pentru banii plătiți, angajatorul ar trebui să vă folosească doar la nivelul maxim de calificare reală, ba chiar să investească eventual pentru o utilizare pe termen mai lung. Dar tranzacția de angajare în sine nu-l constrânge la nimic din toate astea (1). Pe scurt, odată ce ți-ai vândut timpul, poți avea surpriza că utilitatea ta maximă pentru angajator la un moment dat e să completezi aceleași hârtii de 100 de ori. Sau să îi cari geanta. Sau să latri (2).

Mai mult decât atât, cum ți-ai vândut deja timpul, îi trăiești trecerea într-un fel mai lejer, cel puțin dacă te lasă angajatorul. Ca angajat, ai interesul în fond să faci lucrurile cât mai încet pentru că nu vei primi timpul înapoi dacă lucrezi mai eficient. Vei primi doar următoarea sarcină. Ai nevoie de ea? Doar dacă ai norocul să fie ceva ce ai fi vrut oricum să faci, chiar și fără plată. Dar cât de des ține norocul ăsta când altcineva decide pentru tine?

Dar până la urmă ce e rău în asta? În fond îți primești banii și nu e treaba ta că ești folosit ineficient, nu? Păi e chiar minunat dacă oricum tu nu vedeai să-ți aducă timpul propriu ceva mai important decât salariul cu pricina. Problema apare atunci când vrei ca timpul tău atât cât este să-ți fie și ție de folos cu adevărat. Ceea ce e greu până la imposibil atunci când i-ai vândut deja utilitatea în avans...

(1) Motiv pentru care a apărut de altfel fișa postului, dar ca orice reglementare extrinsecă, efectul său e limitat până la urmă.

(2) Se poate și mai rău, evident.