Geometria simțirii

September 4th, 2011

Mă bântuie numărătoarea Lukăi, pentru că-mi cade greu, pentru că-mi șade-n curmeziș oricum aș pune-o, pentru că o tot ronțăi pe la colțuri și nu-i dau de miez, ori n-o pricep. Ca exercițiu întru înțelegere, am încercat și eu să număr, dar eu nu le am cu numerele ori ele nu le au cu mine, pentru că nu-mi iese nimic exact, îmi dă mereu cu virgulă, cu pi pe paișpe, cu valori imaginare, cu zecimale nevricoase. Și de parcă iraționalitatea numerelor mele nu mi-ar fi de-ajuns să mă blocheze din numărătoare, îmi stă încă și mai în răspăr și-n curmeziș acel verb ascuțit și posesiv "am avut". Uite, să mai fac o încercare:

Am avut odată o iubire mare, atât de mare încât mi-era teamă că mă are ea pe mine și nu eu pe ea... s-o număr cu plus, cu minus, cu întreg ori cu fracție? Unde devine o iubire un întreg rotund și egal fix cu unul (ori cu doi)? Și ce înseamnă a avea ceva ori chiar pe cineva? Că-l poți distruge? M-ar fi putut distruge, da... Am avut așadar o iubire și pentru că nu puteam să o distrug, mă avea ea pe mine și atunci am evadat într-o seară când dormea iubirea mea amorțită de drumul lung, de monotonia trenului și-a peisajului, de luciditatea gândului rămas singur la comenzi. Știam cu claritate maximă că mă poate distruge și de aceea am distrus-o eu pe ea, încet-încet, parțial prin consumare, parțial prin asumare, parțial, apoi, prin fuga însăși. Și prin aducerea aminte, locul acela unde mi-s toate numerele iraționale.

Și totuși, am regăsit apoi iubirea și nu știu, e alta oare? Ori aceeași? Că-mi rezonează fibrele aceleași, chiar dacă fibrele în sine sunt întrucâtva schimbate, chiar dacă nu cântă niciodată fix aceeași melodie. De ce-ar face-o? Am avut cu adevărat o melodie? O mai am?

Am avut un birou al meu și doar al meu, făcut pentru mine, potrivit pentru mine. Deși l-am schimbat odată cu altul identic, a fost totuși același birou al meu - să-l număr drept unul, să-l număr drept două? Mi l-am încrustat în genunchiul drept, l-am umplut cu foițe și scrisori diverse pe care le-am aruncat când au ieșit iar la iveală după atâția ani. Nu mai erau ale mele, nici scrisorile, nici biroul și nu-i mai am nici urma în genunchiul drept, decât în amintire. În zilele acelea cu biroul, am avut și un soare anume, de apus, lumină în lumină. Era soarele meu? Că nu-l puteam distruge... și atunci l-am luat cumva cu mine, e soarele ceasurilor mele favorite de lectură. Și e peste tot în fapt și nu-s geloasă să-l împart cu alții. Îl am deci eu ori numai mi se pare?

Și tot așa, la infinit, numărătoarea mea e mai degrabă înșiruire de întrebări și de nedumeriri, iar totalul ori concluzia n-o văd nicăieri și se adună numere care în sine parcă n-au sens deloc, nu-mi spun nimic și nu mă dumiresc ori mișcă nici măcar cât au făcut-o demult statisticile tuturor războaielor lumii predate sec, comparativ, ca un exercițiu numeric. Mă depășește, s-ar spune, aritmetica elementară când e s-o aplic direct lumii, mie însămi, când o combin cu verbul a avea, când dă buzna prin simțiri.

În consecință, rămâne să studiez probabil matematica superioară a trăirilor. Și geometria ei - îmi pare un domeniu mult mai promițător, că la nevoie se poate oricând face un spațiu nou, cu reguli pe măsură. În geometrie e parcă spațiu ceva mai mult decât în aritmetică. Dar n-am să-l număr, nu.