Sincronizarea omului cu timpul

October 11th, 2011

 

Tramvai lyonez. (Autorul pozei: JC.)

 

În Lyon cred c-am realizat pentru prima dată ce ușor poți deveni în fapt fantomă. Și nu pentru că aș fi avut acolo mai multe cearceafuri decât aveam nevoie, ci pentru motivul mult mai banal că luam în fiecare zi metroul și apoi tramvaiul ca să ajung din buricul centrului -unde îmi încrustasem locuință aș putea spune- până la marginea orașului, unde se lățea pe dealuri universitatea.

Transportul pe șine în Lyon arată franțuzește, dar funcționează nemțește1. Atât de nemțește, încât după două săptămâni știam exact nu doar când va veni metroul ori tramvaiul ci și locul precis pe peron în dreptul căruia se va deschide ușa ba chiar și cam ce persoane voi întâlni. În consecință, 45 de minute în fiecare dimineață puteam să-mi las liniștită corpul să bântuie metroul și tramvaiul lyonez, la un loc cu restul de călători la fel de fantomatici. Prezența mea, ca și a lor, atunci și acolo era în fapt minimă: eram cu toții mai degrabă în altă parte, ori mai bine spus în alt timp. Fantomele sunt în fond pur și simplu imagini ale oamenilor din alte timpuri, nu?

În cazul tramvaiului, alte timpuri erau în general prozaice. Majoritatea călătorilor se întorceau câte un pic în urmă, la timpul somnului și al visării. Câte unii se repezeau înainte la timpul unei ședințe importante ori al unei discuții aprinse - discuție pe care o trăiau deja intens, cu grimase, cu strâmbături, cu mărunțit din buze. Până la timpul real al discuției cu pricina trebuie că ajungeau să o fi trăit deja de atât de multe ori încât e chiar probabil că le era tot atât de perfect cunoscută ca și drumul cu tramvaiul. Și în consecință, își lăsau probabil prezența-fantomă să poarte discuția, în timp ce ei plecau în timp mai departe. Mereu în altă parte în fapt decât locul curent, mereu în alt timp decât cel prezent2. Mereu fantome până la urmă.

Am plecat de mult timp din Lyon, dar încă îmi pare că văd cam prea des oameni-fantomă. Poate pentru că a călători în viitor ori în trecut e într-adevăr cel mai simplu. Mult mai dificil este în fapt a călători nu în timp ci chiar cu timpul însuși, mereu perfect sincronizat prezentului. Măsura acestei sincronizări e în fapt absența percepției directe a trecerii timpului, căci tot ceea ce putem percepe e altminteri desincronizarea noastră. Iar dacă am reuși-o, un alt nume pentru armonia aceasta perfectă a omului călător cu timpul s-ar putea să fie, pur și simplu, nemurire.


  1. Atunci când funcționează adică, pentru că grevele sunt 100% franțuzești: adică și dese, și neașteptate și totale și misterios de potrivite cu weekendul ori în esență nemotivate altfel decât prin acea suferință existențială care e în fapt secretul chicului franțuzesc inimitabil. 

  2. Cu excepția mesei de prânz și a cafelei unde toți francezii, fără excepție, sunt invariabil prezenți trup și suflet, ba chiar suflete, care au mai multe.