O rezonanță numită dragoste

February 15th, 2011

Nu cu mult timp în urmă, bântuia prin blogosferă o nevoie de definire a dragostei. Serafim inventaria câteva moduri în care oamenii tranzacționează dragostea (o dau, o iau înapoi, o împing drept scuză și-i aruncă vinile-n spinare) și concluziona că dragostea e un mod de viață pe care însă majoritatea lumii îl aplică doar trunchiat și restrictiv pe principiul mișcător al vecinătăților (căci ochii care nu se văd se uită spun alții, iar dragostea ca un laț are lungime finită zic eu). În replică, Luka spunea că dragostea e doar o iluzie ca un calm indus de Diazepam sub care fierbem la același foc de ucigași cum spune ea, dar devenim ucigași neîmpliniți, calmi, docili și frumos aliniați, convinși de o perfecțiune care nu există. Și Luka mai spune pe drept cuvânt că de-i așa ar cam fi cazul să creștem mari și să trimitem dragostea lângă Moș Crăciun, pretext de fericire nedisimulată doar pentru cei mai mici care-și permit încă luxul de a nu-și crede propriilor ochi și minți.

Iar eu zic că amândoi spun adevărul, dar le găsesc cusur la definiție și abordare. Serafim în fapt nu definește nimic, doar spune că ceea ce lumea numește dragoste e oricum ceva incomplet și că ar fi un mod de viață deși nu-i clar anume care, cum, de ce și ce presupune el exact. Iar Luka pornește cu o definiție de iluzie ca să ajungă, logic, la concluzia inevitabilă că decât cu o iluzie, mai bine fără dragoste. Și cum ziceam eu asta pe blogul ei, mă întreabă Luka fără milă: totuși, ce zic eu c-ar fi dragostea?

Ei bine, eu nu zic de obicei nimic pe temă, pentru că am oroare de definiții pentru chestiuni atâta de indefinibile. Cu siguranță dragostea are deja un miliard de definiții și le găsesc cusur la toate pentru că fiecare om muncit de așa nevoie își definește câte o dragoste empiric, pe baza unei generalizări mai mult sau mai puțin reușite pornind de la un set de experiențe cu necesitate limitat. Și așteptări. Care-i aparțin cu toatele, nefiind astfel prea generalizabile în fapt. În consecință, ne alegem cu dragoste de mii de feluri (romantică, filială, de viață, de muncă, de sine, de copii, de vecină, de poștaș, de sex, de bere și de tot ce mai doriți). Și cu încă și mai multe descrieri, așteptări și în general mii de prostii de toate felurile. Dar această debandadă de definiții care nu definesc și acte îngrămădite sub o umbrelă încăpătoare, nu anihilează totuși o realitate a ființei noastre: suntem capabili de dragoste, chiar dacă nu știm în fapt ce e aceea și chiar dacă o folosim drept scuză, pavăză, lanț sau orice altceva ne pare mai potrivit la momentul cu pricina.

Acceptând că nu pricepem prea bine despre ce e vorba, n-are rost să încercăm să ajungem la o înțelegere pornind de la ce zic oamenii despre dragoste. E clar inutil. Știința concretă e de prea puțin folos de asemenea: ne poate spune câte ceva despre mecanismul (chimic al) dragostei, dar ce folos? Actele oamenilor depind iarăși prea mult de specificiul fiecăruia pentru a putea oferi o indicație prin ele însele. Cam singura opțiune care mai rămâne e urmărirea consecinței și a firului comun care unește toate experiențele fără excepție.

Consecința este întotdeauna o aliniere evident marcată a acțiunilor celui îndrăgostit la obiectul (persoana) dragostei sale. Aliniere în sensul de acordarea unei importanțe mai mari, nu neapărat de alegerea aceleiași direcții sau aceluiași scop. Îndrăgostitul atribuie obiectului dragostei sale o importanță deosebită, indiferent dacă alege să îi facă pe plac, în ciudă, împotrivă, rău sau bine. Opusul dragostei e indiferența (reală, nu auto-impusă prin exercițiu de voință), nu ura, iar binele e altă chestiune greu de definit.

Firul comun e în fapt o posibilă explicație a consecinței observate anterior: îndrăgostitul rezonează la un mod anume cu obiectul dragostei sale. În cazurile fericite rezonanța are loc pe frecvențe plăcute, armonice și chiar multiple, într-o formă împlinită, generatoare. În cazurile foarte fericite, rezonanța cuprinde, măcar temporar, toate frecvențele îndrăgostitului și chiar îl acordează pentru frecvențe noi. În cazurile mai puțin fericite, îndrăgostitul intră într-o rezonanță dizarmonică și destructivă.

Îmi pare interesant de observat faptul că pentru rezonanță nu-i neapărat nevoie de o a doua persoană sau chiar de o persoană. Rezonanța e o formă de interacțiune care necesită doar două unde și nicidecum ceea ce numim viață inteligentă. Vestea bună așadar e faptul că oricine și orice poate trăi dragostea. Vestea proastă e că n-are nimic de-a face cu perfecțiunea. A, și că habar n-avem care-i rețeta rezonanței armonice la oameni. Sau la Univers.