Crocodilul singurătății abismale

June 9th, 2010

Așa-i c-ați văzut mulți oameni tineri, așa, pe la 22-28 de ani, hai maxim 35, murind de singurătate prin cele peșteri de munte, prin cele pustiuri aride, prin cele stânci inaccesibile? Nu? Ziceți că nici nu s-au dus acolo? Serios? Dar cum se poate? De atâtea plângeri la gândul (teribil) despărțirii de prietenii prea cunoscuți fie și-o lună, un an sau doi, credeam că în pustie-i vorba să se ducă pentru un stagiu, pentru un studiu, pentru un job, pentru o experiență.

Așadar era vorba de plecat un pic printre alți oameni. Oameni pe care încă nu i-au cunoscut. Doar pentru că-s din alt cartier. Sau din alt oraș. De altă țară nici nu mai discutăm, că deja ar fi prea îngrozitor. Și aici e un blog drăguț vă rog, fără chestii din astea înspăimântătoare, da? Că speriem copiii cu babaul și crocodilul singurătății abismale, otrăvit și de neevitat, care te pândește printre necunoscuți să te muște de nas. Sau de picior. De posterior. În fine, depinde ce arăți la lume mai întâi.

Ce nu știe crocodilul e că acei necunoscuți pot deveni cunoscuți. Sigur, nu de la sine și nu dintr-o dată. Dar se poate și chiar se întâmplă. Frecvent. Și că fără să pleci, nu poți cunoaște bucuria reîntoarcerii.

Chiar dacă stai pe loc, uneori prietenii pleacă oricum, dar regăsirile se întâmplă întotdeauna. Uneori pe neașteptate, uneori planificate, dar întotdeauna bine venite. Și nimeni n-are limită la numărul de prieteni, să nu mai încapă unul nou. Tare ciudat atunci de unde vine atâta frică de singurătate. Sau să fie mai degrabă așa, ca un fel de lanț?