Aveam aproape 5 ani și îi dădusem un titlu de noblețe fără să știu ce e acela. În mintea mea numele era întotdeauna cu două majuscule, Doamna de Pian. Între nenumărate "tovarășa", dânsa era singura "Doamna" și mi se părea absolut normal să fie așa: în mod evident celelalte nu se comparau cu dânsa. După 1989, când dintr-o dată învățătoarea a pretins brusc să fie și ea "doamna", m-am abținut cu greu să nu exclam "dar nu sunteți deloc ca Doamna!" și i-am adăugat la lista de defecte impertinența de a se pretinde ceea ce nu este. Pentru Doamna mai rămăsese totuși acel "de Pian" pe care i-l dădusem eu și pe care nu i-l uzurpase nimeni. Mult mai târziu aveam să aflu cât plătise cu ani în urmă pentru această diferență de apelativ pe care nu avea nevoie să o ceară precum învățătoarea mea.

O cunoscusem la dânsa acasă unde venisem cu mama și cu fratele meu pentru ca el, fiind mai mare, să înceapă lecțiile de pian. Ea însă a insistat atunci la prima vizită ca să încerc și eu clapele pentru că, avea să-mi spună mai târziu, "priveai cu ochi atât de mari, negri și mirați pianul încât trebuia sa te pun la el, chiar dacă abia ajungeai la clape". Eu priveam cu ochi mari, negri și mirați nu doar pianul, ci tot ceea ce era în casa aceea. După ce a rugat o altă elevă să-mi cânte ceva și apoi mi-a cântat chiar ea, m-a întrebat: "tu până la ce nivel vrei să înveți?" și eu i-am răspuns serioasă, fără să ezit: "Tot ce e de învățat". A râs, iar eu am păstrat râsul dânsei printre celelalte enigme pe care aveam să le dezleg în viitor. Aveam să merg la dânsa ani de zile, de două ori pe săptămână...