Revenire

October 27th, 2011

Întreruperea unui ritm e costisitoare, iar plata se face la momentul revenirii. Dacă alergai în rând cu lumea și te oprești brusc, vei avea apoi de recuperat când pornești din nou, nu doar propria-ți viteză anterioară ci și rămânerea în urmă. Cam la fel se întâmplă și cu scrisul, cam la fel se întâmplă și cu blogul: dacă nu mai scrii pentru o vreme, se acumulează o rămânere în urmă și durează mai mult decât de obicei pentru a pune gândurile în scris. Și totuși, chiar știind prea bine aceasta, uneori o rupere completă de ritm e pur și simplu necesară pentru mine,  pentru că e în fapt o reconsiderare din temelii a sensului - nu sensul alergării ori scrisului, ci sensul drumului pe care se desfășoară acestea.

În termenii blogului, acest articol e chiar revenirea din cea mai recentă rupere de ritm. Liniștea de s-a auzit aici pe blog de ceva vreme a fost o pauză de gândire în fapt, de regândire chiar. Aveam nevoie de răgaz și tihnă ca să-mi așez în ordine ultimele acumulări, ca să-mi retușez (în sensul apropierii de realitate) imaginea despre blogurile românești și cititorii lor. Cum n-aș putea în fapt să mă opresc din scris ca și activitate, răgazul a fost pentru redefinirea sensului blogului în contextul completat de exemplu cu roluri de paratrăsnet, cu atacuri de doi lei și încă și mai puțină realitate, cu sensibilități atât de exacerbate încât cer mai degrabă vorbe dulci decât vorbe directe. Această din urmă caracteristică e în fapt principala responsabilă pentru atâta pauză: s-a lăsat tare greu îmbinată cu un sens real al dialogului pentru mine.

Problema sensibilității exacerbate a interlocutorilor e că limitează dialogul până la a-l castra complet transformându-l într-un schimb de... nimic. Ah, pardon, un schimb nu chiar de nimic, ci de politețuri și de bătăi reciproce pe umăr. Ne felicităm reciproc pentru realizări și succese în timp ce ne trecem sub tăcere reciproc neajunsurile și eșecurile. Sigur că e și acesta un fel de dialog, se cheamă în cel mai bun caz primire și oferire de recunoaștere, un fel de susținere morală. Fără îndoială că e uneori nevoie și de așa ceva. Dar tot fără îndoială, e în sine o metodă extrem de eficace de a bălti în același punct, de a continua să te dai cu capul de aceleași greșeli - dacă îi chiar doriți răul cuiva, e în general mult mai eficace să îl lăudați cât cuprinde, decât să îl criticați. Critica e posibil să doară, mai ales când ești atât de plin de bube în cap încât nu vrei să auzi alta decât ce minunat ești. Dar tot critica e cea care îți arată în fapt ce ai de făcut pentru a merge înainte. Iar învelirea criticii în vorbe dulci - după cum mi s-a sugerat recent - e doar o diluare. Cam cum se face atunci când se toarnă apă în vin. Cam la fel cum fac cei care consideră iubirea cam prea dureroasă și atunci o înlocuiesc mai bine cu ceva atașament călduț, la pachet eventual cu un vibrator ori o gonflabilă.

Dincolo de faptul că-mi repugnă așa stil de viață diluată, nu e o alegere fără consecințe în ce privește chiar explorarea unei idei în scris. Dacă principala preocupare a autorului e în fapt aceea de a nu leza sensibilitățile publicului, drumurile pe care poate merge și ideile pe care le poate urma sunt cu necesitate reduse. Sigur ca în principiu totul e încă posibil chiar și în asemenea condiții. Cam la fel cum e încă posibil să fii cel mai bun jucător de fotbal dacă îți folosești un singur picior.

Totuși, n-am ajuns în punctul în care să văd sensul în a-mi pune bariere suplimentare doar pentru a nu deranja sensibilitățile exagerate. Dar de acum înainte le voi deranja cu bună-știință, nu din întâmplare.