Trecutul ca o fiara imblanzita

March 17th, 2012

Imi port intotdeauna cu mine trecutul aproape, la indemana. Nu ca povara si nici ca obligatie ori frana, ci ca resursa acumulata in timp, temeinic, continand de toate, pe cat de multe s-a putut. Il am asadar mereu cu doar un pas in urma mea, ca sfetnic care-si stie locul si pe care-l stiu in amanunt. Ca enciclopedia mea proprie, cunoscuta si cu bune si cu rele, dar mai ales acceptata ca atare.

Vorbesc de acceptare pentru ca trecutul meu e ordonat mai ales dupa aceasta, dupa cat am reusit sa il accept si-n bune dar si-n rele, nicidecum dupa timpul obiectiv al intamplarilor. Pentru ca trecute sunt cu adevarat doar intamplarile si devenirile pe care le-am inteles macar suficient incat sa le privesc drept si fara ocolisuri drept exact ceea ce au fost, lasandu-le astfel sa se treaca si sa devina doar ceea ce au fost candva, acum in urma mea, acum simple trepte pe care le-am urcat deja, nicidecum obstacole de care m-as feri. Astfel intelese si transformate in trecutul real din care-mi recunosc devenirea, intamplarile acceptate imi pot servi oricand drept loc privilegiat de observatie, refugiu, ori chiar intelegere.

Desi astfel stapanit si impacat, trecutul nu-mi pare totusi a fi vreodata cu totul animal domestic placid si fara dinti ori gheare. E doar imblanzit, pus la locul lui, stapanit si multumit. Cata vreme il am la indemana in orisice clipita si nu-i simt nici opozitie si nici atractie, imi da forta si-mi e intr-un fel captiv, imi apartine. De-ar fi sa am insa a lupta in contra-i, n-ar fi lupta usoara. Si de aceea, pe cat pot, nu las lucrurile ori intamplarile sa se acumuleze nici neintelese si nici neacceptate, pentru ca m-ar trage inapoi pana cand s-ar inversa rolurile, pana cand as deveni eu insami captiva in trecut, biet animalut de companie al propriilor mele neintelegeri ori lasitati. De aceea revin uneori la lucruri aparent trecute, de aceea nu "le las sa fie", de aceea ma incapatanez uneori chiar cu pretul ranilor si-al umilintei: pentru ca atata vreme cat a mai scapat cate un ungher de sens neinteles, neasumat ori pur si simplu neimblanzit, nu-i cu adevarat parte din trecut.

Daca pare anevoios ori incet, uneori este. Rasplata insa-i pe masura: am acces neingradit si neestompat la toate bucuriile trecute, la toata frumusetea vazuta odata fie doar si-n treacat, la toata bunatatea ori blandetea ori intelegerea si dragostea din zeci de ani din viata unui om. Si toate astea-s ale mele, fara plata suplimentara pentru folosinta, dar cu acumulare noua in fiecare zi. E de mirare oare daca vad alaturea trecut, prezent si viitor, si nu pot vorbi de rau nici unul dintre ele luate asa cu totul? E de mirare oare ca stiu ce inseamna fericirea ca stare calma si egala, in acord deplin cu timpul care totusi trece desi nu o stirbeste cu nimic?

Eu cred ca nu.