Grupa mare pentru candidați

May 21st, 2011

Pe blogul rational-idealist se află un articol cu observații foarte pertinente despre ceea ce eu am numit cu altă ocazie metoda antreprenorului mistic de a face bani: se agită fără sens și încearcă să vrăjească punga plină, doar-doar o înhăța și el ceva din ea. Articolul de care vorbesc descrie cu argumente clare impulsul, se pare românesc(1), de-a trimite candidaturi-spam în rafală către tot ce pare ofertă de job, doar-doar o pica ceva. Mircea Popescu adaugă de altfel câteva exemple concrete de ospătărițe candidând pentru poziția de șef de serviciu reclamă și alte astfel de minuni.

Pentru candidatul hotărât nu contează faptul că jobul nu-i în domeniul lui, nu contează că n-are calificarea necesară, nu contează că și de-ar căpăta jobul cu pricina n-ar avea idee ce să facă mai departe. Din tot raționamentul prea lung și complicat al pieței de joburi, al calificărilor, experienței și chiar al muncii, candidatul nostru voios a reținut deocamdată doar o parte anume pe care o exersează neobosit: ca să obții un job trebuie să candidezi. Deci, el candidează. Repetat. Hotărât. Fără jenă, fără frică, fără oboseală, fără legătură. El este automatul-perfect-de-depus-candidatura și nimic nu-l poate opri.

Totuși, spre surpriza, nedumerirea și furia (cam în această ordine) candidatului care funcționează pe mod automat, el nu este niciodată ales! Mereu și mereu și mereu, zarurile care în mintea lui aleg câștigătorul acestei loterii a joburilor i se arată potrivnice. Pentru că n-are noroc, zeii sunt cruzi, România e bătută de soartă, iar el e blestemat să rămână veșnic candidat. De ce oare?

Autorul rațional-idealist spune că eternul candidat în fapt se supraevaluează. Dar eu cred mai degrabă că nici nu există o autoevaluare. Cât ar fi ea de umflată, orice supraevaluare, față cu realitatea crudă a nenumăratelor respingeri ar fi forțată treptat-treptat către rezultatul corect, către nivelul real, către niște canditaturi adecvate. Ce-i drept nu e clar din date câți și cât de mult perseverează, dar parcă amploarea fenomenului sugerează că ceea ce lipsește e evaluarea cu totul. Poate nu ca idee, dar ca proces concret, rațional. Sigur că se poate să existe altminteri ca vis, ca imaginație, ca obișnuința lui lasă că merge și așa. Poate încă și mai mult ca și consecința observației zilnice a faptului că din lipsă de oameni care chiar știu și sunt capabili să facă ceea ce e nevoie, de multe ori în România n-ai ce face și angajezi mai degrabă pe baza unui oarecare potențial decât pe baza calificărilor.

Din fericire (nu pentru candidați, ci pentru lume), asemenea situație a candidaților cu eventual potențial dar complet indescriptibili și indefinibili pe baza calificărilor nu e totuși chiar regula generală, ci mai degrabă excepția. Și chiar și potențialul trebuie argumentat, susținut cu ceva semn de motivație pentru treabă, nu pentru bani. Dar până la urmă după atâta exercițiu la candidaturi în serie, paralel, împroșcat și în rafale, o trece și candidatul mistic la grupa mare unde se învață noțiunea avansată de muncă specializată și cea deja super avansată de evaluare. Să-i dorim succes, zic.

Update: Un alt articol pe aceeași temă sugerează că nu-i problema de lipsă de înțelegere, cât relația românului cu munca - relație de respingere adică.

Note

1. Eu cred că e mai degrabă universal la un anumit nivel de înțelegere (mai exact lipsă de înțelegere).