Bicicleta Mitza și prințul Șosetă de Șirată

October 3rd, 2011
Această frază este un pamflet, dar restul textului îl interpretează fiecare după cum poate.

Într-o poveste (care mai să nu fi fost, dar uite, este), când e frig rău, bicicletele își pun șosetă. Nu șosete adică două, ci șosetă, numai una, că așa e șic, câte-o șosetă la fiecare bicicletă. Și nici nu e orice șosetă, ci cea mai potrivită și mai bine nimerită și din fire împletită (chiar și dacă-i găurită ori pe-alocuri peticită ori de-a dreptul împungălită). Căci fiecare bicicletă își are anume câte-o șosetă, să o poarte când îi e frig, ori când îi e teamă, ori când doar s-a supărat și-i stă ghidonul bosumflat. Dar chiar dacă fiecare bicicletă-și are șoseta pe potrivă, nu-nseamnă că e lucru facil ori fără de primejdie, când ești bicicletă, șoseta să-ți găsești. De accea vom spune acum povestea Bicicletei Mitza și a prințului său Șosetă de Șirată. Iar din poveste înainte mult mai este.

soseta pe bicicleta

Autoare desen: Luka D

Bicicleta Mitza era o bicicletă ca oricare, poate doar puțin mai visătoare (nu se știe dacă din născare ori era mai degrabă un fel de apărare). Ceea ce visa ea mai des (oare să fi fost de ea ales ori cu un anume înțeles?) era un exotism anume, făcut mai ales din nume.1 Visând astfel sălbatic, își cabra Bicicleta Mitza roțile-rime din spate imitând sălbăticiuni neînfricate, dar prea ades se trezea cu roțile cam... dezumflate. Și-atunci, ca să facă realitatea mai roză, trecea pur și simplu la proză pe care-o numea rafinată fiindcă-i erau papuceii de fată cu dantelă roșie foarte ornată. De altfel, Bicicleta Mitza își pusese și ea la ghidon pampoanele roșii în semn de bonton. Dar vai - cumplit ghinion! - tot fără șosetă se regăsea zilnic biata Bicicletă. Făcu și o pizza pătrată și-ornată, de-o trimise plocon către triom. Dar triomul viclean îi dădu motiv de alean când puse pe blog o pizza pătrată făcută de-o fată. Simțind cum îi cade pomponul în șanț și-i curge lichidul cel verde din lanț, Bicicleta tună că-s ciupercile hâde și marginea-i mare, bulionul puțin - s-o mănânci e posibil, dar s-o vezi - e un chin!

În tot acest timp, în altă margine de poveste, prințul Șosetă de Șirată trăia ferice în palatul său imaginar construit din cuvinte, puse unele peste altele atât de întortocheat încât sensul însuși se pierdea de fiecare dată încă de la intrare. Astfel, ferit de relele lumii și învelit într-un mod foarte creativ (deși nu foarte călduros), prințul era fericit, chiar dacă se simțea din când în când trăit de o cutie ori poate chiar amenințat de un bocanc. Dar iată că într-o zi, frigul Rațiunii pătrunse în palat, șuierând peste construcțiile împleticite de cuvinte ale prințului de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici n-ar fi contat.

Tremurând de frig din toate firele sale, rămas gol în bătaia sensurilor și a realității crude, prințul Șosetă își strigă cu puterea gândului nefericirea către cele patru zări ale poveștii, până ajunse strigătul și la Bicicleta Mitza care pedală degrabă și-i sări în ajutor. Și-au refăcut amândoi palatul, mai bine și mai frumos, dar cum încă se mai ițea ceva verzui din lanțul Bicicletei, prințul Șosetă crezu că e o urzică, și-o lăsă unde se mai zărește și acum, printre dragile-i cuvinte învârtite și-amețite.

Cât despre cei doi, reuniți drept Bicicletă și Șosetă, de au trăit fericiți până la adânci bătrâneți ori doar până la următorul frig al Rațiunii, nu se știe, că-i poveste. Dar cine va căuta cu gândul va afla cu siguranță, iar cine va prefera altfel își va imagina tot cu siguranță.


  1. Și adjective, ca să nu uităm valențele explicative.