De ce mi-s perpendiculare competițiile

January 11th, 2011

Competiția nu mi-a servit niciodata drept motivație mai mult decât ocazional în anume cazuri particulare și temporare. De altfel nu-mi ține de cald că alții sunt mai fraieri decât mine. Cum mi-ar ține de cald până la urmă? 

Problema cu motivația prin competiție e că pentru a întrece pe cineva trebuie să alergi pe același drum cu respectivul, ba chiar către același finiș și același premiu. Ori chiar dacă ni se intersectează uneori drumurile, îmi pare totuși că fiecare își are drumul propriu, iar cât parcurgem împreună servește mai degrabă ca un ajutor reciproc decât pentru o porție de competiție. Pentru că de fapt de multe ori, chiar la același finiș, ne așteaptă sau ne alegem premii diferite.

Asta nu înseamnă că nu există competiție sau că n-ar servi la nimic - există desigur, cât se poate de normal și natural, de fiecare dată când chiar se întâmplă să vrem mai mulți fix același lucru. Și servește clar să stabilească cine folosește resursele insuficiente pentru toți. Dar motivația acolo n-are prea mult a face cu competiția în sine, cât are de-a face cu premiul. 

Motivația prin competiție mai are și un altfel de neajuns - limitează până la urmă explorarea la drumurile pe care se află deja cineva. Dar poate în final e doar o problemă de menire pe lumea asta. Poate cei motivați prin competiție servesc pentru a avansa pe toată lumea pe un drum anume deja clar, deși nu tocmai simplu de parcurs. Iar cei pe care-i lasă rece competiția au în schimb ocazia și dispoziția de a deschide drumuri noi pe care încă nu aleargă nimeni. Nu pentru că n-ar merita alergarea, ci pentru că nu le vede nimeni fiind prea ocupați să se întreacă unii cu alții.