Talente imaginare

February 23rd, 2011

Cum visarea cu ochii deschiși e considerată deosebită și boemă și mai ales ușor de învățat și pus în aplicare, lumea a devenit, s-ar spune, boemă până la plictis. (Ca să vezi că nici măcar boem nu-i simplu să chiar fii.) Iar printre motivele favorite de visare cu repetiție, revine în forță teoria îmbătătoare a talentului.

Talentul e acea forță cosmică specială care s-a ascuns de tot restul universului fix în străfundurile îmbietoare ale persoanei visătorului. În ciuda acestei preferințe stranii pentru locuri întunecoase și probabil nearisite (de câte ori aerisiți visările?), forța cu pricina e de mărime considerabilă deoarece poate să anuleze de una singură și fără efortul visătorului (anatema!) irealitatea și balansul adormitor al visării. Talentul, văzut prin aburii visării, are o singură menire pe această lume și aceea e să transforme subit și nedureros dorințele cele mai cu sclipici ale visătorului în realități strălucitoare.  Biet talent.

Talentul nici măcar nu-i de ajuns să fie. Trebuie să fie cel dorit. Păi ce folos să ai talent la teatru, dar nu pentru roluri dramatice pline de măreție ci pentru...comedie? Să te visezi Hamlet și să fii în fapt Woody Allen. Ce-i drept e de-a dreptul tragicomic să-și bată joc de tine propriul talent. N-are nimic, ne alegem altul. Că toată lumea are cel puțin unul. Sau așa cred anumiți boemi.

Ceea ce are toată lumea cu siguranță, sunt anumite abilități, calități și defecte (în număr mai mare posibil). Și capacitatea de efort necesar pentru a aduce aceste calități la acel nivel pe care atunci când îl vedem la alții îl punem repede în cârca talentului. Nu de alta, dar efortul e propriu pe când talentul e doar al altora. Și putem petrece o viață întreagă plângând că nu avem nici un talent, pe când efortul e obositor chiar și pe termen scurt. Groaznic de obositor. Nu-și dorește nimeni ceva talent la făcut efort?